Prinţul Xipedide
Dragă Sheryll, zilele trecute când făceam fetelor propuneri amoroase prin yak-ul de discuţii (nu am parolă, dar am făcut nişte şmecherii ca să intru) şi mă identificasem drept un tip de douăzeci şi opt de ani, tu mi-ai spus că aş avea o minte de doisprezece ani. Chestia asta mi s-a părut teribil de hazoasă, pentru că în general nimeni nu acceptă vârsta adevărată pe care o am. Ţine-te bine, ca să nu cazi jos. Nu am doisprezece ani, cum ai spus tu şi nici douăzeci şi opt, cum te-am făcut să crezi, ci paisprezece ani. Dar am constatat că dacă îmi spun vârsta reală, copilele mă persiflează, de parcă ar fi ceva de capul lor, iar cei maturi mă trimit la culcare: cum de nu dormi la ora asta, piciule? Treabă, îţi dai seama, menită să-ţi taie cheful de discuţii. De obicei fac conversaţii anodine, cu totul indiferente, dar alaltăieri, când te-am găsit şi pe tine, aveam o stare aparte şi mult chef de vorbă. Uneori se întâmplă să ai chef de vorbă şi constaţi că nu ai cu cine vorbi. De aceea am şi intrat pe yak, dar nu am găsit, afară de tine, pe nimeni care să depăşească faza oripilantă a unor conversaţii minore. De aceea ţi-am şi spus că ne-am împăca probabil de minune amândoi. Cum însă nu ai vrut să te identifici, măcar formal, mi-am zis că numele tău trebuie să fie al unei fete. Aş fi dezamăgit să aflu că eşti bărbat. Bineînţeles, cred că te întrebi cum am găsit adresa ta, pentru a-ţi trimite mesajul acesta. E doar pentru că am şi eu micile mele trucuri, însă nu le-am folosit niciodată într-un mod reprobabil. Dar, ce să-i faci, îmi place să-mi bag nasul ici-colo în micile secrete ale atlanţilor. Mai descoperi o conspiraţie, mai descoperi infidelităţi conjugale, mai citeşti un mesaj de iubire, adică îţi pui oarecum în mişcare sentimentele, în cetatea noastră altfel atât de… cum să-i spun, ca un oraş părăsit de fiinţele vii, în care trăiesc doar amintirile. M-a distrat că te-ai apucat să-mi cauţi adevărata identitate şi chiar mi-ai găsit o adresă, desigur, falsă. Cunosc destul de bine jocul poreclelor – însă nu vreau să-ţi stric sentimentul de triumf pe care bănuiesc că l-ai avut atunci când mi-ai transmis că mă cheamă cutare cutărescu şi că am adresa cutare. Pur şi simplu vreau să-ţi fac o mărturisire în felul acesta, anume că, din motive cât se poate de obiective, toate identităţile mele sunt false. E posibil, dacă te pricepi să cauţi bine, să mă afli în reţea şi sub alte nume. Dar nici unul nu e cel adevărat. Nu vreau să-ţi trezesc orgoliul de a-l afla, pentru că asta nu e posibil. Repet: toate identităţile mele sunt false.
Ţi-am spus că am paisprezece ani, însă, deşi sunt un puştan obişnuit ca oricare altul (asta e tautologia pe care o folosesc ca să întăresc ideea şi să mă amuz), am unele calităţi ce îmi provoacă numeroase necazuri. S-au făcut asupra mea mii de teste, unele mai de neînchipuit ca altele. Încât, dragă Sheryll (sper că eşti fată), tocmai acesta e motivul pentru care m-am gândit să-ţi scriu. Am băgat de seamă că ai destulă imaginaţie şi inteligenţă şi vroiam să-ţi propun să discutăm despre unele lucruri care mă interesează şi pe care nu am cu cine le discuta. Asta, bineînţeles, dacă o să-ţi convină.
Iată. Mai zilele trecute, psihologii m-au atacat cu alt test, la care lucrează mai bine de un an pe „subiecţi etalon”, dar de multe ori, când vorbesc între ei, folosesc sintagma „subiecţi normali”, de parcă eu aş fi anormal. O întreagă gaşcă de puştani de vârsta mea sunt chinuiţi cu teste, pentru ca rezultatele lor să fie mai apoi comparate cu ale mele. Ce le-a dat psihologilor prin cap, a fost să arunce pete de tuş pe coli de hârtie şi noi să le interpretăm. Am refuzat să rezolv testul, dar asta s-a întâmplat destul de des şi sunt obişnuiţi. Ştiu că până la urmă tata mă va convinge să colaborez cu ei, spre binele meu, după cum afirmă toată lumea. Dar iată motivul pentru care am refuzat, fără să fac uz, cumva, aşa cum s-ar putea crede, de un capriciu. Eu am întotdeauna motive obiective. Am refuzat pur şi simplu deoarece am considerat că pot interpreta o imagine în cincizeci de moduri diferite, iar treaba asta nu mi-ar fi de nici un folos, pentru că psihologii nu acceptă decât o singură interpretare şi atunci deducţiile lor nu pot fi decât false în ce mă priveşte. Altfel mi-ar fi plăcut să mă joc cu posibilii şi ambiguitatea, de ar fi fost să aflu cu adevărat ceva despre cel care sunt. Oricum, îţi pot spune că mie îmi este foarte limpede că testele astea nu-mi fac nici bine, nici rău. Nu sunt în folosul meu în nici un fel, ci doar psihologii învaţă din ele, dar învaţă ceva fals. Nu ştiu de altfel ce ar putea învăţa, căci mie lucrurile îmi sunt clare. Dar să-ţi spun toată povestea. Am refuzat, dar apoi, noaptea, mi-a venit în gând să mă strecor în încăperile amenajate pentru testări şi am furat colile cu pete de tuş. Nu din alt motiv, dar aveam stomacul deranjat şi m-am gândit că stând pe tron, să-mi fac o ocupaţie oarecum intelectuală, sau mai degrabă să mă cufund în visul pe care imaginile mi l-ar fi sugerat. Gândeam să dau planşelor douăzeci de interpretări diferite, deoarece aceasta e calitatea mea, să văd întregul şi cum se unesc părţile între ele. Aceasta e întâia operaţie, care fixează universul ireductibil al imaginii. Dar apoi – am constatat asta de mult -, în spatele imaginilor stau ambiguităţile, aşa încât imaginea totală lasă un mare număr de posibilităţi de a o vedea. Să-ţi spun ce-am constatat, întrucât aceasta a fost o reală surpriză pentru mine. Am luat planşa unu şi am privit-o. În câteva secunde am avut un adevărat şoc. Ochii au parcurs toate formele, căutând să adune întregul, dar acest întreg era totalmente vid. Pe planşa aceea, deşi imaginea părea să reprezinte ceva la prima vedere, nu era decât o anodină pată. O pată, dacă înţelegi ce vreau să spun. În loc să pot avea douăzeci de interpretări, aşa cum crezusem, nu aveam decât o imagine goală. Dacă ar fi fost să rezolv testul când se aflau de faţă psihologii, aş fi jucat probabil teatru şi le-aş fi spus că văd acolo o raţă care zboară. Îi mint de multe ori în felul acesta şi le dau răspunsurile unui copil obişnuit. Am văzut, privind imaginea aceea vidă, că aruncarea unei picături de tuş pe o coală, ce apoi a fost îndoită la mijloc şi cele două părţi ale colii au fost lipite una de alta pentru a da o figură perfect simetrică, duce la naşterea unei imagini ce nu are nici un conţinut. Mi-am dat îndată seama, pe de altă parte – şi asta a fost descoperirea mea – că orice imagine creată de un om, se bazează pe un simţ al proporţiilor, nu pe simetrii brute, un simţ al proporţiilor ce duc la naşterea unui întreg. Între diferitele părţi ale imaginii există proporţii bine stabilite, pentru a exprima ceva, ceva despre care de obicei însuşi artistul, dacă e să mă gândesc la un artist, nu ştie ce exprimă. Deoarece proporţiile instituie un sens şi din orice activitate creatoare umană rezidă un sens. E un sens, nu o teză şi de aceea poate avea zeci de interpretări (iar teza e o interpretare forţată, univocă). Pe când picătura de tuş preschimbată în imagine, nu reprezenta absolut nimic, nu era produsă de imaginaţia, inteligenţa, intuiţia sau raţiunea omului. Aş putea să-ţi vorbesc foarte mult acum despre aceste lucruri, deoarece ştiu de unde vin în mintea omului formele şi proporţiile pe care el le utilizează pentru a crea: din natură. Arborii gigantici crescuţi în Xanadu, din câte se spune, la începutul lumii, ne intră în minte cu proporţiile lor, munţii, portul, corăbiile, mişcarea apelor, cerul – toate sunt prezente în creierul nostru. Însă nu asta are importanţă. (Totuşi e important să-ţi spun că toate cele existente sunt create de un zeu). Când am văzut vidul imaginii, m-am ridicat de pe tron (cred că ştii ce e acela, tronul din locul unde şi regii merg singuri) şi m-am dus să caut răspunsurile subiecţilor etalon, al copiilor obişnuiţi. Am avut din nou un şoc. Ei văzuseră în imaginile acelea diferite forme familiare. Un arbore, o găină, o corabie, o cascadă, un pod, un turn, un înţelept care citeşte o carte, intrarea într-o peşteră, albia unui râu secat, o frunză de mirt, un boboc de trandafir, o cetate crenelată, un templu şi multe altele. Încât m-am întrebat, cum de este posibil ca un om să poată vedea într-o imagine vidă ceva ce ar putea să existe? Cum de nu percepe că imaginea aceea nu e un întreg şi îi pare că ea ar reprezenta ceva? E un mister şi vreau să rămână aşa, deoarece, dacă am discuta asupra lui şi i-am căuta înţelesuri, consecinţele sunt atât de grave, încât mă deprimă. Pornind de la acest fapt, am putea nega însăşi existenţa zeilor, ori fie şi numai inutilitatea creaţiei lor. Sau, ca să nu fim aşa prăpăstioşi, am nega putinţa oamenilor de a accede la zei. Căci ei văd în Nimic acelaşi lucru pe care îl văd şi în creaţia zeilor.
